„Se iubești, nu poți fi împreună, și totuși e dragoste”, zice o vorbă – dar oare contează mai mult să ajungi împreună ori ca dragostea să fie împlinită în orice stare?
„Undeva exiști… și tocmai faptul că acolo ești, chiar de nu te-ai aflat niciodată acolo, mă ține pe picioare.”
Chiar dacă nu sunt unul în viața celuilalt, simpla lor apartenență „undeva, în altă parte, printre alții” face viața lui Şahin și a Narei suportabilă.
Protagoniștii noștri, Şahin și Nare, sunt copiii unor familii rivale – o poveste de dragoste mai imposibilă decât Romeo și Julieta. Iar pe măsură ce apar noi episoade, imposibilul devine tot mai radical.
Şahin e unicul fiu al familiei; tatăl lui e în închisoare, așa că el e și apărătorul mamei și al surorii sale. Deși Nare are o relație foarte bună cu frații ei, Cihan și Kaya, și ei fac parte dintr-o altă mare familie de clan, izbucnește un adevărat război pentru putere, organizat de părinții lor. În fiecare episod o vedem pe Nare și pe Şahin în vieți cu totul diferite, iar motivul separării lor începe să se deslușească treptat – deși, după opt episoade, încă nu avem un răspuns clar.
Relația lor a fost imposibilă din start, dar după ce tatăl lui Şahin a ajuns la pușcărie și el nu a putut să fugă împreună cu Nare, situația s-a complicat și mai tare. Nare, crescută cu zicala „La Albora –, lacrimile se strecoară spre interior”, a trăit atât de multe în trecut, încât nu s-a căsătorit cu Şahin, ci cu altcineva – și e și însărcinată acum. Şahin nu îndrăznește nici măcar să o atingă, cu atât mai puțin să o privească, și rămâne prizonier al iubirii lui neîmpărtășite.
Dragostea lor strânge inima în pumn – parcă cineva ți-ar strânge sufletul în palmă. Deși niciunul nu apare singur pe ecran în primul episod, simți clar scânteia dintre ei. Alper Çankaya și Sahra Şaş formează un cuplu magnetic; jocul lor te farmecă ca un film care își deschide încet cortina. Flashback-urile presărate și privirile pe care și le aruncă în scenele de grup, deși scurte, sunt extrem de încărcate. Ochii lui Şahin urmăresc mereu forma Narei, iar Nare o căută neîncetat pe Şahin în mulțime.
„Şahin mă iubea și cândva. Încă mă privește la fel.”
În primele episoade părea foarte probabil ca bebelușul din pântecele Narei să fie al lui Şahin, însă în ultimul episod, când Nare îi spune Alyei „Mi-ar fi plăcut tare mult să fie al lui Şahin”, am început să am îndoieli. Mă uimește tăria cu care Nare îndură toată durerea – și nu doar ea, ci și copilul de acolo. Toate personajele și relațiile lor sunt imposibile; după Sadakat și Ecmel, parcă destinul lor e încurcat într-un singur nod și rămân blocați într-o imensă imposibilitate. Însă, în ciuda tuturor aceasta, știm că dragostea lor are ceva real. Stilul de scriere, modul în care sunt filmate și talentul actorilor fac ca, în doar trei flashback-uri, să simți că le-ai fost martor de mult timp.
Nare e o femeie care s-a lepădat de sine: de identitatea ei, de familie, chiar și de copilul din pântec. O vedem mereu cu mâna pe burtă într-un gest matern. În orice alt serial, o graviduță care-și mângâie burta transmite un mesaj pozitiv; aici, chiar dacă acel pui de viață e rostit cu furie de un soț abuziv, ea își strânge cu tandrețe propria viață și continuă să trăiască pentru Şahin – fiecare bătaie de inimă e pentru el, fiecare inspirație e pentru el.
Amintirile le susțin existența… Speranța trăiește și-n cele mai negre clipe, așa cum e în lumea lor întunecată. Îndrăgostirea de vremuri mai bune le menține scânteia: scena în care Nare se aruncă înaintea glonțului ca să-l salveze pe Şahin transmite exact asta. Dacă Şahin pățea ceva sau intra la închisoare, Nare ar rămâne fără motiv de-a trăi – și-ar pierde respirația. Doar ideea că Şahin mai există undeva îi dă un sens vieții.
„Nu mi-a mai rămas decât amintirile. Te rog… nu mi le lua.”
Nare n-a revenit în conac de teama de-a îndepărta pe cei mai apropiați ai lui Şahin, Kaya și Cihan, dar dacă ar fi știut Şahin, și-ar fi asumat riscul de-a nu-i mai vedea niciodată și n-ar fi abadonat-o. Se sacrifică unul pentru altul străduindu-se să rămână conectați sufletește, dar tocmai aceste sacrificii le rănesc și mai adânc inima.
În filmarea scenei lor, lumina joacă un rol simbolic: spre deosebire de întunericul lor prezent, soarele aduce mereu o rază de speranță. Mai ales în flashback-urile în care se îmbrățișează, reflexiile solare par să ne spună că după cea mai neagră noapte răsare întotdeauna un nou răsărit. Iar decorurile de la Mardin, cu culoarea pietrei și peisajele aproape de basm, le pun fericit în lumină portretul.
Întotdeauna mi-au plăcut filmările pe platouri din orașe îndepărtate. Fie că e magia Mardinului, fie că sunt oamenii, echipa de producție devine ca o familie – de la ceaiacar până la actor – și asta se simte și pe ecran.
După seriale de succes precum „Yargı”, „Baba” sau „Gaddar”, îl vedem din nou pe Alper Çankaya, și după „Bizim Hikâye”, „Kadın”, „Alev Alev”, apare și Sahra Şaş în „Oraș Îndepărtat”. Împreună, Şahin și Nare formează un cuplu impecabil, rod al unei chimii actoricești desăvârșite.
„Se iubești, nu poți fi împreună, și totuși e dragoste” – dar adevărata întrebare rămâne: contează să ajungi unul lângă celălalt, sau e mai important ca dragostea să fie deplină în toate formele ei?
