„Annem Ankara”, pornind de la motto-ul „Nu avea mare, nu avea strâmtoare, dar mama mea era Ankara.”, este un dramă de familie inspirat dintr-o poveste adevărată și plasat în Ankara anilor ’90. Scris de Başak Angigün și regizat de Faruk Teber, serialul își concentrează atenția asupra luptei unei mame pentru viață și efortului ei de a-și ţine copiii pe picioare. Având în rolurile principale pe Bergüzar Korel și Mehmet Günsür, „Annem Ankara” oferă o poveste în care conflictul social și cel individual se contopesc, prezentând o intensitate emoțională deosebită. Serialul tratează marile teme ale societății prin prisma legăturilor de familie, adresându-se astfel unui public numeros.
Dramatic și totodată presărat cu accente vesele, „Annem Ankara” păstrează mereu în umbră posibilitatea deznădejdii, dar rezistența Zuhelei împiedică căderea în beznă. În loc să ofere un simplu drama de familie, serialul expune complexitatea vieții – pierderile și victoriile – reamintindu-ne că un drum presărat cu suișuri și coborâșuri este parte din a trăi cu adevărat. Împletind tristețea cu speranța, povestea arată cum inima omului poate cuprinde ambele stări simultan. Fiecare scenă răsună de forța luptei, iar stilul narativ, imbogățit de glasul „ilahi” al lui Başar, provoacă și invită la o călătorie interioară.
Un oraș, o femeie, multe povești… Trei copii…
O mamă care poartă greutatea vieții pe umeri și stă dreaptă în picioare: Zuhal. Căsnicia îi părea cândva un refugiu sigur, dar visele ei s-au năruit sub tăvălugul trădării, tragându-o tot mai mult în întuneric. Nu i-a fost ușor să rupă legătura cu acea viață care o sorbea ca un vârtej; pentru copiii ei, a tăcut, a îndurat, s-a neglijat. Când în sfârșit a decis să trăiască numai pentru ei, s-a întors la casa părintească – însă a descoperit pe proprie piele că nimic nu mai era cum înainte. Totuși, nu s-a dat bătută. A refuzat să accepte obstacolele pe care viața i le-a pus în cale. Și-a construit o lume a ei: a deschis un mic magazin de pâine, aici și-a frământat din nou visurile și și-a dospit speranțele. În fiecare dimineață își încărca inima cu zâmbetul copiilor și pornea, plină de curaj, către o nouă zi. Povestea Zuhalei este despre o femeie care, deși cade, știe să se ridice și se agață cu toată ființa de viață. Poate că raiul nu-i stătea sub picioare, dar ea a reușit să-l clădească cu propriile mâini, devenind o eroină tăcută. Așa cum spune și Başar: Zuhal a fost rezistență, a fost luptă. O poveste despre existență. Și despre cum a fi mamă e victoria de a face posibilul imposibil.
“Ați pus voi în voi ce purtați?”
După ce Başar a simțit toate acestea, întrebarea profesoarei adresată copiilor n-a fost un simplu enunț, ci un semnal că-n lumea lor deja se imprimă primele semne ale normelor impuse de societate. Educația începe exact acum, când copiii se conturează atât fizic, cât și emoțional. Profesoara a povestit colegilor cum Başar s-a simțit rănit și a subliniat importanța egalității de șanse: oricare ar fi condițiile, fiecare copil are aceeași valoare. O atitudine demnă de urmat. Din păcate, copiii nu sunt definiți doar de inocența lor, ci uneori și de cruzimea lor. În prima zi de școală, Başar s-a lovit de această cruzime, trăind un moment de cotitură major pentru el.
“Tatăl meu avea dreptate sau nu, dar eram singur. Parcă noi deveniserăm părinți…”
Într-o singură propoziție sunt exprimate cu o uimitoare simplitate și profunzime sentimentele complexe ale unui copil față de tatăl său. În seara aceea, în acea casă, în acea mulțime, tatăl lui era mai singur ca niciodată… Burak – condamnat să crească prematur – și-a asumat fără să vrea responsabilitățile omului mare, iar Hasan, văzându-l în fața lui cu un cuțit, să-l apere, a înțeles pentru întâia oară că este tatăl a trei băieți.
Pe parcursul întregului episod, replica care m-a impresionat cel mai mult a fost această lamentație a lui Burak: dorința simplă de a rămâne copil. Era speranța pe care n-a mai avut-o de mult, bănuiesc, acea bănuială de a redeveni mic cu bani de ținut în buzunar pentru școală. Tot ce mai rămăsese din visurile lui, prăbușindu-se și ele, a fost un nou impact dureros cu zidul părintelui.
Așa cum spune Başar cu vocea-i ilahi: singurul lucru pe care o mamă nu-l poate învinge este dragostea pentru copii. Această iubire, deși este puterea ce răzbate orice barieră, poartă și slăbiciunea cea mai fragilă. Mamă e curajoasă să lupte cu orice neajuns, dar suferința copilului o face complet neajutorată. Pentru inima unei mame, fericirea copiilor este mai prețioasă decât orice, iar tristețea lor o aruncă în altă dimensiune. Această legătură profundă îi dă mamei un glas de fier și-o teamă nemăsurată: neputința de a-și proteja copilul de durere. Zuhal a trecut prin cea mai mare încercare în clipa în care sora ei a strigat la telefon: „Soră, vino repede, Burak!” – un strigăt care putea fi și momentul de cotitură al vieții ei. Acel moment a înghețat timpul, i-a făcut inima să-i bată nebunește și i-a luat aproape viața…
De la început și până la final, „Annem Ankara” curge fără oprire de ritm, purtându-și publicul înapoi în amintirile amare ale trecutului și înainte către speranța viitorului. În scena finală, parcă un pumn a lovit inimile tuturor. Bergüzar Korel a adus pe ecran o forță și un firesc atât de autentice, încât aș paria că nimeni nu și-a mai putut trage răsuflarea. Unele povești nu rămân doar în fața ecranului, ci răsună în cele mai adânci colțuri ale inimii – „Annem Ankara” este exact o astfel de poveste. Încărcată de ecouri ale trecutului, ale prezentului și ale viitorului, ea te poartă dincolo de timp. Îți amintește de mamele care se luptă în fiecare zi, de femeile care își pun copiii în centrul lumii și de copiii care cresc sub semnul rezistenței materne. Poate de-aceea ne-a fost atât de „aproape”. Pentru că în viața noastră există, undeva, o mamă eroină, o familie în jurul ei și o poveste plină de rezistență.
„Annem Ankara” este mai mult decât un serial: e o călătorie interioară printr-un oraș, o cultură și un popor, care ne amintește cine suntem cu adevărat.
Este clar cât de mult a inspirat această viață reală și ce talent a fost nevoie ca, dincolo de cronica factuală, să se nască fraze care ajung direct la inimă. Felicitări, Başak Angigün! Am salvat în memorie fiecare scenă și am așteptat cu nerăbdare cum va îmbogăți Başar fiecare cadru cu glasul său sacru. Îți mulțumesc, „Annem Ankara”, că ai reușit să mă prindeți de ecran chiar și pe mine, care nu iubesc serialele de epocă.
„Annem Ankara” e o poveste pe care vei vrea să o revezi de la cap la coadă. Mulțumiri din suflet tuturor celor care au contribuit în fața și în spatele camerei. Cu drag, rămâneți aproape!
