Pe ecran există o mulţime de lucruri care ne fac să ne simţim inconfortabil. Unele seriale normalizează violenţa, altele romantizează bullying-ul, iar când e vorba de un bărbat, trădarea apare ca ceva acceptabil. Mesajele injectate în societate, ideile pe care ni le promovează cu nonşalanţă, sunt atât de multe, încât nu ştii pe care să le evidenţiezi. Pornind de la un serial pe care l-am urmărit, am decis să punctez câteva aspecte.
Da, subiectul e „Deha”. În serile de duminică, după ce se termină „Yargı” și rămâne loc liber, am zis „hai să încercăm Deha”, deși nu mă entuziasma de la început. Un serial plin de bărbaţi fără prea multe teme inedite de explorat nu prea trezește emoţie. Dar, spre comparaţie, chiar și în „Çukur” – un serial catalogat drept „serial de bărbaţi” sau „serial mafiot” – afişul iniţial îi prezenta pe amândoi, masculin şi feminin, iar Sena avea propriul ei fir narativ. Afişul nu era o paradă exclusiv masculină. În „Deha”, însă, lumea masculină e scrisă și mai slab, iar femeile sunt plasate într-un rol atât de precăzut, încât te întrebi, de ce, scenaristule și producătorule, ne supuneți la asta, când chiar știm cu ce se confruntă femeile astăzi?
Serialul poate fi urmărit şi, de altfel, era previzibil că va ajunge în jur de 7 puncte de audienţă. La al şaselea episod deja urcase la 9, apoi la 11 puncte, profitând că publicul de „Yargı” – care fusese lider de sezon trei sezoane la rând în segmentele AB şi ABC – era liber și putea da o şansă unei producţii în care joacă și Uğur Polat (Yekta Tilmen). Dar chiar dacă „Deha” reuşeşte să îşi păstreze publicul, nu a construit o lume suficient de impresionantă pentru a putea fi considerat un succes deplin.
Îmi amintesc primele episoade din „Yargı”: toată lumea vorbea despre ele. Toată lumea se întreba ce se va întâmpla, admira calitatea actorilor și curajul scenelor. La începutul celui de-al treilea sezon, era iarăși cel mai discutat serial. Încă mai văd oameni în metrou care urmăresc scena în care Ceylin îl confruntă pe Engin sau momentele în care ea strigă disperată pentru fiica ei. „Yargı” e exemplul meu pentru că a fost serialul înlocuit și pentru că puterea sa de impact nu s-a măsurat doar în cifre de audienţă. Un serial de succes își lasă amprenta în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Sunt producții cu audienţe decente, dar nesemnificative în social media și în discuţiile cotidiene – exact riscul pe care „Deha” pare să îl aibă. În ADN-ul acestui serial există mari incoerenţe și mesaje toxice.
De ce?
În primul rând, trebuie să spun că îmi plac în general actorii din serial: Aras B. İynemli și Taner Ölmez sunt nume de calitate, iar când îl vezi pe Ahsen Eroğlu sau pe Melis Sezen ţi se face inima cât un purice. Uğur Polat și Onur Saylak sunt, de asemenea, veterani. Problema nu stă în actorii aleși, ci în mentalitatea și în discriminarea pe care le regăsesc în scenariu. Să începem cu producătorii: nu v-aţi săturat să aruncaţi bugete imense pe actorii voştri bărbaţi și să-i puneţi să construiască «lumi ultra-masculine»? Publicul nu mai e fascinat de spectacolul ăsta exclusiv masculin. Nimeni nu stă în fața televizorului doar pentru că e frumos un tip. Un exemplu elocvent e serialul „Gaddar”: producătorul a pus toate resursele într-un singur actor masculin și a construit un univers de lupte, bătăi, show de macho. Când audienţa n-a crescut, au învinuit actriţa şi au adus încă o femeie în jurul lui. Băiatul părea îndrăgostit la început, dar apoi a sărit de la o „parteneră” la alta. Și, când n-a fost de ajuns, au chemat și pe Ibrahim Çelikkol. Nu era de fapt o problemă de «prea puține femei» sau de «actriţă nepotrivită», ci una de viziune: «Vreau să construiesc un univers masculin, să arunc banii pe un star masculin și cineva să îi țină loc de femeie». Nu vrem asta! Chiar dacă seriile de acest tip pot atrage privitori, ele nu generează producţii de calitate. În vreme ce femeile din societate luptă deja pentru drepturile lor, voi le reduceţi în serialele voastre la roluri de iubite, surori, mame sau simple obiecte de decor în faţa «gloriei bărbăteşti». Compania Ay Yapım ar fi trebuit să înveţe ceva din asta – dar iată că ne livrează „Deha”.
În „Deha”, «macho-lumea» e dusă la extrem: personajul Devran are un harem din start, cu două opţiuni feminine. Femeile sunt tratate ca niște variante care i se prezintă: dacă Devran ajunge un fel de tată autoritar, va alege versiunea sexy și «îndrăzneaţă» reprezentată de İmre (gata să pătrundă în lumea infracțională); dacă nu, optează pentru Esme, care seamănă cu mama lui Gülce – o femeie obișnuită, cinstita, cu datorii de viaţă, dar deloc «jucăuşă», ci dreptă şi responsabilă. În niciun moment nu i se oferă o a treia cale: să semene cu Gülce, care i-a dat viaţă, l-a crescut, i-a insuflat valori și l-a încurajat să-și folosească mintea. Câteva precizări de fiziologie: primim jumătate dintre cromozomii noștri de la mamă și jumătate de la tată, iar anumiți factori inteligenţi sunt legaţi de cromozomul X. Dar scenariul nu recunoaște deloc legătura genetică și emoțională părinte–copil. Devran se bâlbâie că se teme să nu ajungă precum tatăl său mafioţ — un om care și-a expus propriul fiu minor la amenințarea cu arma —, deşi a avut privilegiul de a urma educație de top până la doctorat și a fost încurajat să-şi dedice viaţa rezolvării de probleme complexe. Dar, în fond, «frica să nu semeni cu tatăl» devine justificarea alegerii răului. Nimeni nu-l forţează pe Devran să aleagă drumul mafiot: dacă el face asta, e responsabilitatea lui, nu o blestemă paternă.
Bunătatea și răutatea sunt, în esenţă, decizii individuale. Dacă Devran alege să devină un gangster, nu va fi din cauza genei tatălui, ci din cauza unui defect de caracter: demonstrează că nu e cine ştie ce geniu, ci un om superficial, căzut în plasa farselor tatălui său și că mai are nevoie de maturizare. De altfel, personajul lui Devran nu reușește să-ți inspire încredere: la modul clasic, se îmbrobodeşte în escrocherii, cade în plasele puse de tatăl său și se agaţă de promisiunea că «pasiunea (iluzorie) te va face să fii cineva».
Aici intervin și scenariştii — inclusiv o scenaristă femeie — care plasează femeile în roluri de revolve opţionale pentru bărbat. Eu aș vrea să îi văd pe Esme și pe İmre, separate ori împreună, într-un serial care nu le tratează ca simple variante de «femeie-pentru-Devran». Mesajul transmis, însă, e deranjant. Aysel și Gülce intră în aceeași schemă: Aysel e prezentată ca femeia sexy, abilă în jocurile de dominare și care știe să-i mângâie ego-ul lui İskender, ba chiar să-l şi critice când e nevoie. Gülce, în schimb, e femeia „neglijată” de serial, cu părul nears, care îi spune adevărul în față și ține la principii. Profunzimea lor se transferă apoi pe İmre și Esme: İmre e sexy, ultraconștientă de corpul ei și folosește tot ce are pentru a se urca în ierarhia infracţională – şi tatăl adoptiv o susţine. Esme, în schimb, a fost traumatizată de violenţa tatălui și nu ştie deloc de „jocurile pasionale”; ea are deja propria-i luptă de supravieţuire și nu se teme să-i reproșeze lui Devran când greșeşte.
În concluzie, mesajul transmis femeilor de serial este: „Fii sexy, mângâie-i ego-ul și nu te lăsa. Dacă nu faci asta, va veni o altă femeie, mai aranjată și mai experimentată, și-l va lua pe bărbatul tău.” Chiar și iubirea devine „sex şi dominaţie”, iar „unitatea spirituală, camaraderia şi capacitatea de a discuta despre bine şi rău” apar ca plictisitoare. Acest tip de mesaj, livrat într-o perioadă în care vedem pe ecrane toate formele de violenţă împotriva femeilor, poate fi periculos: legitimarea „pasiunii care justifică orice” este o aluzie la impunitate.
Ne întrebăm: de ce ar trebui să ne pese nouă de „pasiunile” lui İskender sau de „dorurile” lui Devran? Femeile nu merită să fie scrise ca niște personaje atât de goale și atât de dependente de un „joc” masculinizat. Nu renunțăm la vocea noastră doar pentru că un bărbat ne-ar găsi „plictisitoare” dacă spunem adevărul. Și, credeți-mă, nici spectatorii bărbaţi nu mai sunt atrași de aceste lumi exclusiv masculine. Serialele în care femeile au povești complexe prind mult mai bine — și în audienţă, și în discuţiile de pe social media.
Vă rog, dragi producători și scenarişti, nu mai ridicaţi degetul spre femei cu narativele voastre sexiste. Femeile sunt libere să aleagă cum se îmbracă și cum se comportă. Nu vom renunţa la convingerile noastre doar pentru a vă face pe plac.
