Fiecare serial oferă publicului o experiență. Privitorul empatizează cu personajele din poveste și pornește într-o călătorie alături de ele. Povestitorul face o promisiune pentru a atrage atenția spectatorului. Iar spectatorul fie acceptă această promisiune, fie nu. Dacă o acceptă, începe să urmărească povestea. Dacă nu, renunță. Și Yabani ne-a făcut o promisiune: „Povestea unui copil răpit dintr-o familie cu rădăcini adânci și aruncat în stradă, care se întoarce acasă după ani și luptă pentru a se regăsi.” Aceasta este versiunea „oficială” a poveștii promise de serial. Personal, ca spectator, am decis să urmăresc această poveste. Dar, în punctul în care ne aflăm acum, observ că s-a îndepărtat de ceea ce a promis inițial.
Am spus că fiecare poveste oferă publicului o experiență. Pentru ca această experiență să se creeze în spectator, este nevoie de o legătură cu personajele. Pe măsură ce povestea avansează, această legătură devine mai puternică. Pe măsură ce Yabani a continuat, am început să simt că legătura mea cu serialul s-a slăbit. În primele episoade l-am văzut pe Yaman crescând departe de familie, în condiții grele, și, datorită interpretării remarcabile a lui Halit Özgür Sarı, ne-am conectat direct cu acel copil plin de răni emoționale. Așteptam cu nerăbdare momentul în care se va reuni cu familia. Serialul l-a adus repede pe Yaman împreună cu familia sa. A fost o alegere neobișnuită. Știm cu toții că, într-un alt serial turcesc, această reunire ar fi putut dura un sezon întreg.
Reuniunea a avut loc, dar Yaman avea nevoie de timp pentru a se adapta la noul său mediu. Crescut singur, trebuia mai întâi să învețe să fie fiu. Acum avea o mamă și un tată. Era nevoie de timp ca frații să-l accepte. Era un drum lung pentru a se adapta la noul său cerc social. Ca spectator, eram foarte dornic să văd acest proces.
În primele episoade, povestea avansa rapid. Nu existau scene de umplutură. Fiecare scenă era bine gândită și avea o bază emoțională, dar, cu timpul, a apărut o problemă. Coerența emoțională a fiecărei scene, care era specifică primelor episoade, a început să se destrame. Nu știu cât de conștienți sunt scenariștii de acest lucru, dar eu, ca spectator, am început să nu mă mai bucur de serial. Povestea a devenit o succesiune rapidă de evenimente. În loc să savurez o poveste spusă cu tihnă, mă regăsesc, săptămână de săptămână, aruncat dintr-un eveniment în altul. În acest haos, legătura emoțională dispare. Înainte ca un eveniment să fie tratat în profunzime, apare altul, cu o încărcătură emoțională la fel de mare. Și, fără să-l putem digera, vine un altul. Iar în acest proces apar și greșeli de logică.
Într-un scenariu, dacă îți spui povestea simplu, dar îți faci personajele complexe și le aprofundezi, plăcerea pe care o oferă povestea crește proporțional. Poveste simplă, personaje complexe – aceasta e rețeta succesului. Unul dintre cele mai bune exemple este serialul Istanbullu Gelin. Cei care l-au urmărit știu: fiecare personaj era complex, iar povestea, în esență, era simplă, dar ofera o mare satisfacție. Yabani, în schimb, urmează o cale opusă. Personajele sunt suficient de complexe și merită să fie în centrul atenției, dar povestea aduce constant deschideri noi. Firul narativ devine din ce în ce mai complex, iar plăcerea publicului scade. Fără să putem urmări adaptarea lui Yaman la noua sa familie, apar deja alte complicații.
Ca spectator, îmi doream să-l văd pe Yaman construind o relație de mamă-fiu cu mama sa, o relație care se întărește prin momente împărtășite. Relația mamă-fiu este, într-adevăr, cea mai bine tratată emoțional în serial, dar tot nu i s-a acordat suficient timp. În plus, mi-ar fi plăcut să-l văd pe Yaman abandonându-se treptat iubirii, trăind pentru prima dată acea uimire dată de dragoste. În schimb, Yaman s-a îndrăgostit brusc, Rüya și-a declarat deschis iubirea, dar pentru că această iubire nu a fost fundamentată emoțional, nu am putut fi convins de ea. Nu am înțeles ce au împărtășit Rüya și Yaman de a ajuns relația lor atât de profundă. Totul a părut brusc, ca și cum „s-a întâmplat și gata”, iar acum nu mai există cale de întoarcere. În loc să vedem acea inocență și frumusețe a începutului, am avut niște personaje care au declarat brusc că sunt îndrăgostite. Iar după aceea, fără să-și trăiască dragostea (și din nou, într-un mod în care nu am fost convins), relația lor a devenit imposibilă.
Promisiunea serialului era lupta lui Yaman de a se regăsi, dar în punctul în care am ajuns, serialul se îndepărtează din ce în ce mai mult de această promisiune. Au fost introduse evenimente cu o încărcătură emoțională atât de mare, încât nu mai rămâne loc pentru povestea adaptării lui Yaman la noua lui lume. Faptul că a pornit pe urmele celor care l-au răpit, trădarea lui Serhan, moartea unchiului său, boala lui Umut, boala lui Ece, apariția bruscă a lui Güven, sarcina lui Çağla, problema lui Rüzgar, acum și moartea lui Rüzgar – toate sunt evenimente majore. În ultimul episod, de exemplu, au fost trei evenimente majore simultan, și, ca spectator, nu mai știam pe care să mă concentrez: Umut era în operație, Ece se apropia de moarte, și, peste toate, conflictul Rüzgar–Çağla. Dacă vrei să tratezi aceste evenimente mari cum se cuvine, ca scenarist, trebuie să îți acorzi ție și publicului timp.
Relațiile tratate superficial nu se adâncesc și nu produc emoția dorită în spectator. Așa este și în relația dintre Eşref Ali și fiul său. În primele episoade, Caner era prezentat ca cineva care comisese o greșeală de neiertat și fusese exclus din familie. Apoi s-a decis brusc ca el să moară. Au încercat să construiască o dramă tată-fiu pe o relație Eşref Ali–Caner care nu fusese tratată suficient la început, dar a rămas totul prea caricatural. Mama lui Caner îl influențase negativ și îi înstrăinase relația cu tatăl. A fost nevoie de o singură replică pentru a o desemna pe mamă drept vinovată, și ni s-a cerut să empatizăm cu Eşref Ali. Asta s-a dorit, dar eu, ca spectator, nu am fost deloc convins, și nici nu-mi mai pasă prea mult de prezența lui Eşref Ali în serial. Nici vinovăția lui nu mă atinge. Nu pot empatiza. Pentru că nu ni s-au oferit elementele necesare pentru a construi empatia. Personajului nu i s-a acordat suficient timp, și efectul dorit nu s-a produs.
Se pare că scenariștii și-au impus o misiune: „Orice ar fi, să nu scadă ritmul serialului.” Și pentru asta, în fiecare săptămână, introduc un eveniment care, în sine, ar putea umple un sezon întreg de poveste, și încearcă să îl rezolve în cel mai scurt timp posibil. Sunt foarte buni la asta. Ritmul nu scade niciodată. Dar această grabă de a închide poveștile duce la tratarea lor superficială. Dacă acesta este scopul, nu pot spune nimic. La urma urmei, ratingurile sunt foarte bune. Dar serialul începe să-și piardă savoarea. În schimb, dacă ar încetini puțin și ar construi povești care întăresc legăturile din fiecare axă relațională, și le-ar spune pe îndelete, ar deveni un serial de neegalat. Ca spectator, aceasta este dorința mea modestă. Altfel, dacă e să urmăresc doar o succesiune fadă de evenimente, mă voi vedea nevoit să renunț la serial. O poveste atât de frumoasă poate fi spusă mai bine. Așa cum este, poate fi suficient pentru cei care o creează. Dar dacă vor calitate și dacă vor ca acest serial să fie amintit și peste ani, ar fi bine să încetinească puțin și să se bucure de povestea pe care o spun.
